da, sunt EU!

"I have loved to the point of madness, that which is called madness; That which to me is the only sensible way to love."

Francoise Sagan

Inima ta bate in pieptul altuia. Asa simti cand esti singur si ea parca inceteaza sa mai bata. Nu poti respira, dormi, manca. Esti mort! La asta se rezuma finalul. Oricat de rau ar fi ai prefera sa te chinui la nesfarsit decat sa pui punct. Timpul ajunge sa te obisnuiasca atat de mult incat la final cazi la pamant si nimic sau nimeni nu te mai poate ridica. Telefonul inceteaza sa existe iar tu traieste din amintiri mai degraba decat din mancare sau somn.

Da, sunt EU! Traiul intr-o agonie si un extaz permanente m-au adus aici. Emotii duse la extrem. Respir cu mare greutate parca am ceva care ma apasa pe piept. Ma inchid in camera si stau in pat zile intregi doar ca sa ii evit pe ceilalti. Mesajele se aduna in casuta vocala deoarece telefonul e si el mort. Am uitat cand mi-am vazut ultima oara fata in oglinda. Stau cu stiloul in mana cu speranta ca pot lega cateva cuvinte dar nu reusesc iar asta ma darama si mai tare. Cui sa povestesc daca nu mie insami? Dar parca si eu incep sa ma satur de mine...Vreau sa fug! Departe! Visul asta se destrama insa si el. Totul pare sa fie jos pe podea langa mine. Orice fel de parere despre propria persoana e distrusa si ma indrept spre doar 20 crezandu-ma deja ajunsa la marele final. Cel mai dureros e insa ca am uitat elementul care ma definea: zambetul! Mai bine nebun decat mort insa asta e rezultatul cand iubesti la fara frecventa...

Da, sunt EU!


"Denial is not just a river in Egypt, it is a freakin' ocean!"

P.S.: A se scuza cuv. "iubire" si toate derivatele acestuia dar nu am gasit sinonime in acest context.

Raiul de duminica dimineata...

Niciodata n-am mai vazut pe timpul zilei centrul Sibiului atat de linistit. De obicei agitatia care il caracterizeaza ma trezeste la viata, insa astazi, oricat as avea nevoie de trezire, ma bucur de linistea pe care mi-o ofera. Dupa atatea nopti nedormite, din diferite motive, linistea asta pare a fi perfecta sau poate viata mea e mai linistita acum... Vag se aude zgomotul autobuzelor, deoarece doar ele ma acompaniaza, pe langa melodia pe repeat din castile (deepak chopra feat. demi moore - desire). Cum sa trebuiasca sa plec de aici cand am totul? Pana si soarele incearca sa ma mituiasca parca sa nu parasesc locul asta...insa ambitia e prea mare...asa ca profit cat mai mult de casa, de ce-i al meu, cu gandul ca la intoarcere o sa fie cel putin la fel de bine ca in dimineata asta de 2 mai, petrecuta pe o banca, mangaiata de soare, analizand antiteza dintre vechi si nou a cladirilor ce ma inconjoara in orasul asta in continua schimbare. Dar nu incetez sa ma gandesc ca intr-un final am si pierd tot...

micul baietel si coronita...

...atat de ciudate intorsaturi ia si viata asta incat ajungi de la un pol la altul in cateva clipe fara a-ti da macar seama de schimbarea care se produce cu tine sau in jurul tau. Asa i s-a intamplat si unei fetite pe care o cunosc atat de bine incat nu ma poate pacali cu nimic...avea 13 ani...era ca un baietel: purta ochelari de vedere, blugi lasati si tricouri largi...avea o viziune despre viata atat de libertina incat ai fi putut spune ca a trecut prin multe ca sa gandeasca atat de liber...fortata si ea, ca noi toti de altfel, sa creasca datorita timpului care nu sta in loc, ajunge la liceu unde se loveste brusc de fete pe tocuri, fardate incat adevarata lor fata nu se mai vedea... niciodata nu s-ar fi gandit ca in gramada aia atat de diferita de ceea ce cunoscuse ea pana atunci avea sa isi construiasca o viata cu totul diferita de tot ceea ce isi imaginase...renunta la ochelari si blugii largi care devin treptat tot mai stramti si tricourile la fel...uneori isi acopera si ea adevarata fata...trec 4 ani...schimbarea e uriasa...vine un nou inceput...facultatea...devenita deja o adolescenta incapatanata si orgolioasa pana in maduva oaselor convinsa de un singur lucru...fiecare emotie, pozitiva sau negativa, trebuie traita la maxim...se schimbase mult, atat fizic cat si psihic, era alt om...inainte de inceperea faculatii incepuse sa revina din ce in ce mai mult la baietasul care era inainte de liceu insa hainele arata acum altfel pe ea...cumva nu mai poate ascunde ca e fata...si intr-un moment de inconstienta se hotaraste sa intre intr-o competitie cu celelalte fete...istoria se repeta...micul baietel concureaza cu domnisoare finute...si merge la bal lipsita de orice gand de castig, ba chiar convinsa de castigul altei colege...toate fetele pe tocuri si in rochite iar ea...in tenesi si pantaloni scurti...cu siguranta ea era ultimul om care se astepta ca numele sa ii fie asociat cu titlul de miss...a doua zi totul se schimba: prieteni de ani de zile o trateaza cu raceala si invidie ca si cand le-ar fi luat ceva ce li se cuvenea...dar asta e deja alta poveste...si uite asa...micul baietel primeste coronita, spre mirarea tuturor, insa pe care sincer sa va spun, nu stiu sa o port...

Reportaj de noapte...

...trei chitari inconjurate de cativa oameni la etajul 5 al unui hotel situat la capat de lume...e 5 dimineata...bere si versuri aruncate peste tot...ceilalti trec pe langa si parca ar vrea sa li se alature...treptat se apropie parca vrajiti de sunetele de chitara. In mijlocul tuturor un baiat mai priceput de la care invata un altul iar cea de-a treia chitara se plimba din mana in mana...lumea incepe sa socializeze la o doza de bere iar in fata mea, rezemati cu spatele pe caloriferul fierbinte, sta un cuplu...si imi zboara gandul la niste adolescenti imaturi pe care i-am cunoscut acum ceva vreme dar care cu timpul au incetat sa mai existe sufocati de maturitatea care a avut grija sa-i spulbere...atat de fizici si lipsiti de inhibitii...isi raspund atat de natural unul altuia la gesturi incat totul pare regizat pana la cel mai mic detaliu. Revin la multimea din jurul meu care aplauda fara exceptie dupa fiecare melodie...zeci de straini devin prieteni printr-un simplu zambet si cate o bere "facuta posta"...toti canta desi marea majoritate nu stiu corect versurile...dar ce conteaza asta atata timp cat oricum sunt prea beti ca sa se concentreze cineva pe astfel de amanunte? Si se canta vama veche la unison de o gramada de studenti hotarati sa nu doarma pentru a nu pierde nici o secunda din timpul pretios pe care inca nu stiu al aprecia obiectiv...dar repet, ce mai conteaza?!?...

impletesc povesti...

acelasi parc, aceeasi copaci care imi tin de urat la fiecare greutate pe care o intampin...un octombrie asemanator unei primaveri proaspete cu un soare ce pare a nu mai dori sa paraseasca cerul si...in tot peisajul asta...EU...intr-unul din putinele momente in care dau agitatia cotidiana pe o pereche de role, una de ochelari de soare si una de casti...cum de am ajuns din nou aici? Evident din dorinta de a fugi de cineva sau ma rog...mai multi "cineva"...eh...in sfarsit...acum am un nou hobby se pare: imi place sa-mi impletesc propiile-mi povesti (de parca separate nu mi-ar fi fost de ajuns) ...am alaturat elementul cel mai vechi, cel mai intens si,in ultima vreme, cel ascuns de ochii lumii...o combinatie geniala...frumusete, suflet si adrenalina...stati linistiti nu am atins perfectiunea...da' asa o combinatie reuseste sa-mi consume o mare parte din energie...si chiar daca sunt perfect constienta ca eu sunt de vina pentru toate astea...nu am o problema cu asta deoarece am ajuns la concluzia ca...imi place imperfectiunea vietii mele :) ...

"mi-e mai bine CU sau Fara tine?... "

...e greu sa gasesti pe cineva cand esti constient de faptul ca tu insuti esti "defect" insa in multimea asta de oameni, unii dintre noi, ca si mine de altfel, constituie exceptii si, in situatia asta ciudata, dupa mult timp, am gasit un om cel putin la fel de "defect" ca mine pe care am ajuns sa-l experimentez intr-o varietate de ipostaze. Amandoi extrem de dornici in a demonstra ca nu suntem niste tineri banali, lucru deja usor observabil pentru cei din jur, am ajuns sa ne intelegem certandu-ne, sa ne uram fara a putea sta separati, sa plangem doar pentru a avea mai tarziu sansa sa radem cu pofta din toata incheieturile si, mai ales, sa ne provocam reciproc probleme doar pentru a avea ocazia sa ne acordam unul altuia mai tarziu ajutor in a le rezolva. Un lucru insa ne-a situat mereu la poli opusi: setea mea pentru sinceritate si nevoia ta pentru minciuna.

Asadar, dupa ce am fost colega, amica, iubita, fraiera, amanta, cosmar si viceversa am devenit apropiati intr-o maniera atat de stranie transformandu-ma atat in drog cat si in dependenta. Greu de exprimat cum o supradoza de entuziasm si inconstienta poate aduce cuiva o stare de sevraj profund; insa tot tumultul asta de senzatii experimentate la limita a dus la confuzia ipostazelor, lucru poate previzibil, nascand intrebarea care sta la baza legaturii noastre complet disfunctionale: mi-e mai bine CU sau Fara tine?...

un alt an...

Plaja, nisipul, muzica, puzderia de oameni plini de defecte care ma inconjoara facandu-ma sa renunt din ce in ce mai mult la putinele complexe ramase, toate acestea formeaza idealul de libertate pe care cu greu ma straduiesc sa-l ating...stropi mari de ploaie cazand si udand nisipul pe care ma plimb desculta savurand fiecare moment lipsit complet de ingradire ma ajuta in continuare sa cred ca libertatea e mai mult decat un ideal si ca o lume noua, straina nu e chhiar lucrul cel mai rau care mi se poate intampla, ci din contra, m-ar putea ajuta sa cresc, sa ma dezvolt, sa invat sa traiesc cu mine. Superficialitatea pluteste peste tot iar eu fac de asemenea parte din ea. E uimitor cum niste forme pot schimba principii doar pentru a avea oportunitatea de a le savura. Rare sunt momente ca acesta cand ma simt atat de neajutorata, de mica...de copila. Parca brusc am aterizat intr-o lume de oameni mari pe care pana nu demult eram sigura ca o pot infrunta dar care acum ma face sa am o gramada de indoieli, in special cand vine vorba de propria mea persoana. Incep sa fiu confuza si gasesc orice pretext doar pentru a evada, in mod repetat, de tot ceea ce ma inconjoara. Candva, nu stiu exact cand, am scapat norocul ce odata ma caracteriza si, treptat, incep sa fiu nevoita sa ma descurc pe cont propriu fara a avea resursele si maturitatea necesare unui asemenea proces dar tinand cont de locul unde ma aflu, incerc sa aman acea parte cat mai mult. In mare parte am reusit dar exista momente ca acesta cand slabiciunea mea pentru realism isi face aparitia in fantezia mea perfecta. Locul asta care acum o vreme ma facea sa imi capat pe deplin increderea in mine, sa ma transform intr-o persoana plina de siguranta, incepe si el sa-si piarda din efectul avut candva asupra mea; lucrul asta se reflecta prin decizia mea de a-mi petrece timpul singura scriind intr-un element nou dar in acelasi timp vechi si deja explorat...alt an a trecut si singurul lucru familiar pare a fi ambarcatiunea de mult uitata in larg...